1educat.ro - Primul site dedicat ofertei de formare si training  

 portalul ofertei de cursuri

  Asistent  
  1educat  resurse  Revista de Pedagogie  Educația părinților   
Oferta de cursuri, detaliată pe domenii
Planificarea carierei
Editor
Stiri, evolutii, legislatie, dictionar de termeni
Resurse utile pentru furnizorii de educatie
Asistent online
 

 

Articole din Revista de Pedagogie

Revista de Pedagogie este publicatie a Institutului de Stiinte ale Educatiei.
Publicarea acestor materiale în format electronic si distribuirea lor gratuit în sectiunea Resurse se realizeaza de catre 1educat.ro în colaborare cu Institutul de Stiinte ale Educatiei.

Revista electronica
Linkuri utile
eLearning
Aparitii editoriale
Stiri si evolutii

 

Educatia permanenta

 
 

Democratizarea educatiei si educatia parintilor

Dr. Gheorghe BUNESCU

Institutul de Stiinte ale Educatiei

Înca de la începutul secolului trecut, Kant - urmarind un proiect de emancipare a conditiei umane - scria: "Parintii care au primit ei însisi o educatie sunt deja niste modele dupa care se îndreapta copiii. Dar pentru a-i face pe acestia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educatia este încredintata unor oameni cu pregatire rea" (Kant, Im. 1992, p.15). Spre sfârsitul aceluiasi secol, Eminescu - cu genialitate si profunda simtire - nota: "Astazi, ca totdeauna, ei (n.n. - adica "speculantii frumoaselor principii", care în locul unei legi pentru întemeierea instructiei generale "au urzit o cabala") striga: "raspândirea luminii si culturii în masa poporului"; în vremea aceasta însa poporul daca ar fi întrebat, le-ar raspunde: "boieri dumneavoastra, lumina ca lumina, nu zicem ca nu-i buna; dar, pâna una alta, dati-ne mijloace de hrana, scapati-ne de briciul administratiei" "(Eminescu, M. 1991, p.156). Din perspectiva istorica, educatia parintilor - ca si educatia (poporului) în general - apare necesara, atât pentru cresterea si educarea copiilor, cât si ca o cale de emancipare spirituala si sociala, ca un vector al democratizarii educatiei si societatii.

Evolutiile rapide din viata sociala genereaza o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a cunostintelor, deprinderilor si valorilor pe durata vietii. Din perspectiva unei analize sistemice, educatia parintilor apare ca o dimensiune a educatiei permanente si desigur, a educatiei adultilor.

"Educatia permanenta este un proces de perfectionare a dezvoltarii personale, sociale si profesionale pe durata întregii vieti a indivizilor în scopul îmbunatatirii calitatii vietii, atât a indivizilor, cât si a colectivitatii lor. Aceasta este o idee comprehensiva si unificatoare care include învatarea formala, nonformala si informala pentru dobândirea si îmbogatirea unui orizont de cunoastere care sa permita atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii si domenii ale vietii" (Dave, R., H., 1991, p.47-48). Din aceasta perspectiva, actualul sistem de învatamânt apare ca inflexibil, prea formal si disfunctional în contextul necesitatilor comunitatii sau al noilor evolutii, el izoleaza scoala de familie si comunitate, având astfel o influenta alienanta asupra elevului. Asa cum se precizeaza în aceeasi lucrare, o etapa initiala a oricarei strategii, proiectata sa împlineasca aspiratiile educatiei permanente este "construirea unui pod de legatura" între "o varietate de elemente intereducationale" (structuri, curriculum, pregatirea profesorilor) si "un numar considerabil de elemente extraeducationale" (configuratii personale, sociale, istorice, culturale ale indivizilor si societatilor în medii locale, nationale si globale) (Dave, R.H., 1991, p.37). Conceptul educatiei permanente este "în mod functional, bazat pe ideea ca învatarea permanenta poate fi dobândita de catre indivizi si societati în moduri diferite si ca aceste modalitati alternative sunt în stare sa conduca spre atingerea celui mai înalt si celui mai bun nivel al calitatii vietii de catre toti" (Dave, R.,H., 1991. p.48).

Finalitatea educatiei adultilor nu se reduce, asa cum se mai crede, la formarea profesionala continua. Un Raport asupra Educatiei adultilor si mutatiilor sociale (Bograd, G., 1991, p.18-21), precizeaza urmatoarele obiective pedagogice ale educatiei adultilor: identificarea indicatorilor de restructurare personala; a face din cel format centrul actiunii (trecerea de la o educatie centrata pe continuturi la o educatie centrata pe cel ce învata); construirea motivatiei (individul trebuie sa aiba o anumita constiinta a motivatiei, sa o exprime ca o cerere de educatie, iar educatorii sa poata sa o decodifice, sa o înteleaga; notiunea de proiect pare a fi raspunsul instrumental ce permite transformarea unei cereri fluide, multiforme, într-un obiectiv concret, operational); a pleca de la practica (adultii se formeaza pentru a face fata problemelor practice; educatia comprehensiva a adultilor impune favorizarea învatarii mijloacelor intelectuale necesare; a ancora actiunea educativa pe problemele vietii practice implica a tine seama, nu numai de preachizitiile teoretice, ci si de preachizitiile sociale); a privilegia învatarea mai mult decât învatamântul (a învata adultii sa învete, sa-si elaboreze scheme de actiune pe baza întelegerii evolutiei împrejurarilor); încurajarea unei pedagogii a descoperirii si responsabilitatii (a reda încrederea în sine, capacitatea de actiune, constiinta colectiva, dezvoltarea proiectelor sociale); a da timp de învatare (ritmurile proprii sunt esentiale); a stimula valorile grupului (ele opereaza meditatiile între continuturi abstracte si situatiile concrete; ele joaca un rol structurant asupra perceptiilor individuale, ordonându-le sub forma unei grile de lectura; ele permit indivizilor sa se ajute reciproc). În acest sens, educatia apare ca "Practica a libertatii" (Freire, P., 1971).

Deoarece educatia adultilor (cu exceptia unor programe de promovare profesionala) nu poate deveni obligatorie, ea trebuie sa fie adaptata nevoilor acestora si sa acorde celor ce studiaza conditii liberale (de autoeducatie si autoevaloare, de alegere a continuturilor si metodelor, a locului si timpului de învatare).

Un sistem de educatie pentru adulti este bine organizat, functional atunci când este întemeiat pe motivatii si centrat pe obiective care rezolva problemele indivizilor sau grupurilor de adulti. Nu putem stimula motivatiile lor de învatare si de participare la programe educationale fara strategii care sa se intemeieze pe cunoasterea nevoilor lor reale, specifice, de educatie. Asemenea strategii presupun si un sistem de "auto-purtare" a învatarii - specific educatiei adultilor - care sa se realizeze atât prin apelul la educatori (formatori) specializati (profesori. medici, juristi etc.), cât si prin apelul la formatori formati dintre adultii cuprinsi în programele educationale si care actioneaza ca "relee" într-o retea.

Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocuparile materne si gospodaresti adaugându-se preocuparile profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educatiei familiale (pe care l-a avut pâna la introducerea învatamântului obligatoriu), progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la întelegerea faptului ca orice sistem de educatie ramâne neputincios daca se izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor. Scoala capata astfel o misiune suplimentara. "Deoarece axa directoare a civilizatiei occidentale este înaintarea persoanei spre mai multa libertate si fericire, înaintarea societatilor spre mai multa întelegere si justitie... si dat fiind demisia unui numar de parinti si faptului ca un numar crescând de copii vin fie din familii destramate, fie din medii analfabete si o comunicare între parinti si copii nu se face întotdeauna foarte bine (parinti nascuti într-o lume aproape imobila înca, au copii care sunt nascuti într-o lume bulversata), pentru toate aceste motive scoala are în sarcina o misiune suplimentara" (Domenach, J.M., 1989, p.48).

Au existat întotdeauna educatori excelenti si parinti iubitori, care nu si-au pus probabil atâtea probleme si totusi au reusit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai usor într-o lume foarte statornica, în care traditia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generatie sau doua, relatiile dintre parinti si copii, dintre adulti si tineri, apare mai vadita în consideratia pentru copil ce "are semnificatia de recunoastere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de încredere în potentialul lui de dezvoltare" (Osterrieth, P., 1973, p.70). Sentimentul de siguranta - singurul care permite copilului sa se emancipeze si sa-si dobândeasca personalitatea - depinde de urmatoarele conditii (Osterrieth, P., 1973, p.71-72): 1. Protectia împotriva loviturilor din afara; 2. Satisfacerea trebuintelor elementare; 3. Coerenta si stabilitatea cadrului de dezvoltare; 4. Sentimetul de a fi acceptat de ai sai: a) ca membru al familiei: sa fie iubit; sa daruiasca dragoste, sa fie izvor de bucurie si de multumire pentru adulti; sa fie condus si îndrumat; b) ca fiinta umana: sa i se accepte caracteristicile individuale; sa aiba posibilitatea de actiune si experienta personala; sa aiba asigurata o anumita arie de libertate.

S-ar putea spune ca aceste conditii sunt constante indispensabile, daca ele nu ar cere sa fie satisfacute într-un mod care difera riguros de la o vârsta la alta.

Pentru îndeplinirea functiei fundamentale a familiei - de securizare a copilului - si a rolului sau socializator, aculturant si individualizator, finalitatea definitorie a educatiei parintilor devine formarea constiintei educative a parintilor, a necesitatii unui efort constient pe masura evolutiei nevoilor (inclusiv de educatie) ale copilului.

Ca puncte de reper în educatia parintilor se apreciaza: educarea viitorilor parinti (în scoala sau în afara scolii); educarea parintilor cu copii mici; relatia scoala-familie; rolul mass-mediei în educatia parintilor; programe de formare a formatorilor pentru educatia parintilor (Stern, H. H., 1972).

În scoala, cea mai buna pregatire generala pentru îndatoririle parintesti consta într-un sistem de învatamânt armonios, care sa pregateasca pentru învatarea continua si colaborarea cu altii; la elevii mai mari pot fi introduse cursuri speciale, de educatie sexuala, de educatie familiala ("scoala vietii").

În educarea parintilor cu copii mici, un rol deosebit au institutiile de puericultura pentru îngrijirea medicala, fizica a copiilor; se impune colaborarea educatori (psihopedagogi) - parinti în adaptarea copiilor la gradinita si la scoala.

În ceea ce priveste relatia scoala-familie se impun deschideri oferite parintilor privind aspectele scolare, psihopedagogice, pe lânga aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc urmatoarele forme mai importante de organizare (institutionalizata) a educatiei parintilor si a colaborarii scoala-familie: asociatii ale parintilor (si profesorilor) care au o larga libertate de initiativa (au aparut pentru prima oara în Statele Unite ale Americii în secolul trecut); scoli ale parintilor (initiate în Franta în perioada interbelica) si scoli ale mamelor (initiate în Germania); consilii de administratie scolara formate (exclusiv sau în majoritate) din parinti, cu rol informational, consultativ si decizional (fiinteaza în Belgia, Danemarca, Olanda si în alte tari occidentale); comitete de parinti pe clase si scoli, fara rol decizional, care sprijina scoala în rezolvarea unor probleme (în tarile est-europene).

Pentru a valorifica avantajul mass-mediei de a se adresa unui public larg, care are libertatea de a alege daca îsi însuseste sau nu experienta propusa, în majoritatea tarilor occidentale exista reviste si programe radio-TV destinate educatiei parintilor.

Se considera ca punctul cheie îl constituie programele de pregatire a formatorilor, a celor care vor îndruma auto/educatia parintilor; toate persoanele care prin profesia lor sunt în relatie cu copiii si familia (profesori, medici, juristi, preoti etc.) au nevoie de o pregatire pe probleme ale educarii familiei. Anumite categorii de parinti pot fi folosite ca "formatori voluntari".

Se recomanda, în general, o restrângere a programului de educatie a parintilor pe problemele ce satisfac nevoile specifice (de regula, exprimate de parinti), îmbinându-se aspectele îngrijirii fizice, medicale, cu aspectele psihosociale si psihopedagogice. Programul trebuie sa tina seama de reteaua institutiilor ce pot corela oferta cu cererea de educatie exprimata - ceea ce impune întemeierea lui pe cercetari sistematice.

Un Raport asupra relatiilor dintre scoala si familie în tarile Comunitatii Europene (Macbeth, Al., 1984), bazat pe cercetari comparative, documentare si empirice (prin ancheta de opinie cu chestionare aplicate pe un lot de 1744 conducatori de institutii scolare) enumera patru motive pentru care scoala si familia se straduiesc sa stabileasca legaturi între ele:

  1. parintii sunt juridic responsabili de educatia copiilor lor (legislatia reflecta astfel libertatea parintilor de a-si creste copiii asa cum doresc; exista diferente între tari privind: masura în care parintii pot alege între diferitele scoli si cursuri pe care sa le urmeze copiii lor; masura în care parintii trebuie consultati de responsabilii scolari etc.);
  2. învatamântul nu este decât o parte din educatia copilului; o buna parte a educatiei se petrece în afara scolii;
  3. cercetarile pun în evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor scolare ale elevilor, în special asupra motivatiilor învatarii, precum si faptul ca unele comportamente ale parintilor pot fi favorizate datorita dialogului cu scoala;
  4. grupurile sociale implicate în institutia scolara (în special parintii si profesorii) au dreptul sa influenteze gestiunea scolara.

Obstacolele relatiei scoala-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între parinti, cât si la profesori si administratori scolari) sau de ordin material (relatia scoala-familie cere un surplus de efort material si de timp). Dificultatile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului si a familiei privind educatia copiilor; libertatea de alegere a scolii de catre parinti sau unicitatea învatamântului; impactul mediului familial asupra rezultatelor scolare ale copilului; randamentul pedagogic si datoria parentala; participarea parintilor la gestionarea si procesul decizional din institutia scolara. Se considera, în general, ca problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la parinti, cât si la profesori, ca relatia de colaborare scoala-familie (nu)este doar un "drept de optiune".

Reprosurile care li se fac parintilor privind colaborarea cu scoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni anuntate); lipsa de responsabilitate (asteapta initiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine); participare cu ingerinte (critica cu impertinenta scoala); preocupari excesive (exclusive) pentru randamentul scolar (notele copilului); rolul parental rau definit (nu înteleg corect functiile si rolurile în educatia copilului); contacte limitate cu scoala (numai în situatii exceptionale, de criza în comportarea copilului); conservatorism (reactii negative la idei noi). Reprosurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu identice!), inclusiv privind: dificultati de a stabili relatia cu adultii (trateaza parintii ca pe copii si nu ca parteneri în educatia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu parintii); definirea imprecisa a rolului de profesor (oscileaza între autonomia traditionala si perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregatirii privind relatia scoala-familie.

În conditiile unei societati democratice cu o economie de piata se pune si problema: parintii si elevii sunt utilizatori (clienti) sau consumatori? Se exprima urmatoarele puncte de vedere:

  1. deoarece guvernantii finanteaza scoala în profitul public, guvernantii si electorii lor sunt clientii institutiei scolare;
  2. deoarece parintii poarta responsabilitatea fundamentala a educatiei copilului (pâna la vârsta de 16 ani), iar scolile nu sunt decât ca sa-i ajute, parintii trebuie considerati clientii scolii, iar elevii drept consumatori;
  3. o atitudine intermediara considera parintii drept clienti ai scolii din punct de vedere al copilului; colectivitatea drept client al scolii sub unghiul gestiunii institutiei scolare si guvernul drept client al scolii în planul politicii generale a educatiei.

O buna parte din problema se rezolva în masura în care parintii si profesorii dispun de mecanisme de evaluare a activitatii scolare. Discutiile (critice) ale specialistilor si politicienilor despre institutia scolara, protestele elevilor, studentilor si cadrelor didactice, alte tensiuni de acest gen au tendinta de a slabi sustinerea parentala a scolii. Relatia familie-scoala apare justificata în masura în care restabileste încrederea colectivitatii în institutia educativa.

Informarea si formarea parintilor în ceea ce priveste scolaritatea copilului presupune, cel putin, ca fiecare parinte sa cunoasca: obligatiile legale privind educatia copilului; drepturile de care dispune pentru educatia copilului; importanta atitudinii lui pentru reusita scolara a copilului; metodele de colaborare cu scoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si parinti; profesorii trebuie sa primeasca o pregatire în materie de relatie cu parintii iar competenta lor în aceasta materie trebuie considerata ca o aptitudine profesionala; parintii trebuie sa fie pregatiti pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; scolile trebuie sa asigure (asociatiilor) parintilor asistenta necesara.

Cooperarea profesor-parinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participarii parintilor la gestiunea scolii, din mai multe motive: parintii sunt responsabili legali ai educatiei copiilor lor, deci trebuie sa aiba posibilitatea de a influenta natura acestei educatii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative si la orientarea adaptarii scolii la schimbarile din societate; este necesara o influentare pe plan local asupra rezolvarii problemelor locale si luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos cu putinta; este necesara contrabalansarea "îndepartarii" (indiferentei) guvernamentale; cei care sunt afectati de o decizie trebuie sa poata avea o influenta asupra ei; dezechilibrele balantei grupurilor de interes trebuie sa fie corijate autorizând persoanele interesate sa fie reprezentate dupa importanta implicarii lor în institutia scolara; participarea trebuie sa faca apel la competentele locale; participarea poate stimula initiativele si inovatiile.

În numeroase tari reprezentantii parintilor în consiliile de administratie (gestiune) scolara sunt delegati de asociatiile de parinti, ceea ce le da un statut legal suplimentar de autoritate. Un minimum esential al participarii democratice la gestiunea scolii consta în instituirea prin lege a consiliului de administratie scolara, în care parintii sunt reprezentati corespunzator, si au nu numai rol informational si consultativ, dar si rol decizional si de control.

Pentru o cooperare eficace se considera necesara adoptarea unor comportamente corespunzatoare de catre membrii consiliului: comunicarea libera de informatii; toleranta când limbajul profesional nu este înteles de nespecialisti (dintre parinti); încurajarea dezbaterilor pe probleme educationale majore (si nu doar discutii pe probleme administrativ-gospodaresti); considerarea reciproca a parintilor si profesorilor ca parteneri.

Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-scoala si participarea la gestiunea scolii, cât si pentru educatia parintilor îl au asociatiile de parinti, a caror finalitate este, în principiu, protectia copilului prin educatie. Se pot deosebi asociatiile de parinti si dupa scopurile lor, astfel: ca grup de sustinere a scolii, în probleme needucationale; ca grup de cooperare care considera educatia ca un proces comun în care parintii si profesorii sunt parteneri, care decid împreuna viitoarele programe; ca grup de aparare a intereselor care considera ca parintii au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupe. Cele mai frecvente obiective ale asociatiilor nationale de parinti sunt: a) sensibilizarea parintilor privind drepturile si îndatoririle lor, influenta comportamentului lor asupra copilului; b) informarea parintilor prin publicatii, radio si televiziune privind problemele specifice; c) formarea parintilor prin cursuri destinate acestora, consultatii (la sediu, telefonic, prin publicatii) pe probleme de interes (medicale, juridice, psihologice etc.); d) reprezentarea parintilor (reprezentantii sunt obligati sa apere interesele celor pe care îi reprezinta, sa raporteze periodic acestora problemele dezbatute în consiliul de participare scolara).

Exista doua teorii importante privind relatia scoala-familie:

  • teoria profesionalismului care considera ca un element esential serviciul facut altora, fara a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competenta, servirea clientilor, un cod de etica profesionala;
  • teoria schimbului care considera actiunea umana în functie de un câstig personal; se considera privilegii traditionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competitie restrânsa.

Din aceasta perspectiva se pune întrebarea: ce câstiga profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciaza ca acest câstig poate fi un statut revalorizator în ochii societatii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional si poate fi considerata ca facând parte din datoria profesionala a profesorului deoarece: parintii sunt clienti ai scolii; eficacitatea învatamântului (evaluata la scoli si profesori) poate fi ameliorata prin cooperarea între scoala si familie; parintii sunt responsabili legali de educatia copiilor lor si pot avea exigente de a evalua rezultatele activitatii scolare.

În acest context se pune si problema: de relatia cu familiile trebuie sa se ocupe profesori specializati sau toti profesorii? În mai multe tari (între care Anglia, Danemarca, Franta) exista profesori specializati (consilieri) care raspund de aceasta problema. Solutia ideala pare a fi: toti profesorii sa aiba relatii obisnuite de colaborare cu familiile; profesorii specializati sa rezolve cazuri particulare, dificile, sa efectueze vizite în familii, când este necesar si sa organizeze reuniunile cu parintii.

Se pot deosebi trei etape în evolutia relatiei familie-scoala:

  1. etapa scolii autosuficiente: scoala este considerata o institutie închisa, care nu influenteaza mediul familial si nu se lasa influentata de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu parintii sunt rare, formale; parintii accepta ideea ca nu au nimic de vazut despre ceea ce se întâmpla în scoala; administratia alege scoala pentru copii; parintii nu participa la consiliile de administratie scolara; asociatiile de parinti nu sunt încurajate; formarea profesorilor neglijeaza relatia între familie si scoala.
  2. etapa de incertitudine profesionala: profesorii încep sa recunoasca influenta factorilor familiali asupra rezultatelor scolare dar parintii continua sa creada ca scoala este autosuficienta. Caracteristicile etapei sunt: tendinta de a creste acuzarea familiei pentru proastele rezultate scolare; administratia scolara are tendinta de a conserva atitudinea din etapa anterioara; contactele formale, de rutina cu parintii continua; apar experiente localizate privind comunicarea cu parintii; apar organizatiile voluntare de parinti; se constituie consilii de gestiune scolara, în care participarea parintilor are un rol minor, nedicizional; formarea profesorilor abordeaza relatia familie-scoala ca o problema de importanta secundara.
  3. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: parintii si profesorii descopera împreuna ca neîncrederea este putin câte putin înlocuita cu încrederea unora fata de altii. Caracteristicile etapei sunt: relatia cu familiile este din ce în ce mai încurajata de scoala; consiliul scolar include reprezentanti ai (asociatiilor) parintilor, cu rol decizional în toate problemele educationale; organizatiile de parinti sunt acceptate si încurajate în activitatea scolara; profesori specializati (consilieri) trateaza problemele exceptionale ale colaborarii cu familiile; organizatiile de profesori recunosc statutul si rolul asociatiilor de parinti; administratorii si politicienii educatiei insista asupra importantei relatiei familie-scoala; formarea profesorilor abordeaza problema relatiei cu familia, ca una din problemele importante; se organizeaza cursuri pentru profesori si parinti.

Se prevede ca în tarile Comunitatii Europene sa se treaca la o noua etapa a colaborarii scolii cu familia în care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit între parinti si profesori, pe un "contract parental" privind copilul individual; contractul între familie si scoala nu se mai considera doar ca un "drept optional", ci ca un sistem de obligatii reciproce în cooperarea parintilor cu profesorii.

Cercetarea noastra - tinând seama de principiile teoretice si orientarile metodologice recunoscute în domeniu - si-a propus ca obiective: fundamentarea conceptuala a educatiei parintilor; determinarea nevoilor de educatie ale parintilor si a ofertei educationale în relatia scoala-familie; elaborarea unor principii si metodologii pentru întemeierea unor strategii alternative de educatie a parintilor; oferirea unor idei, propuneri pentru reforma învatamântului (privind legislatia, structurile, continuturile). Am îmbinat documentarea privind fundamentele teoretice (sociologice, axiologice, juridice, psihopedagogice) si principiile educatiei parintilor (inclusiv principiile educatiei permanente si ale educatiei adultilor) cu cercetarea empirica prin ancheta de opinie.

[Cercetarea a fost initiata în laboratorul Educatie Permanenta din Institutul de Stiinte ale Educatiei, de o echipa de cercetare formata din Gabriela Alecu, Dan Badea, Ion Constantinescu, Alexandru Modrescu, coordonata de autorul prezentului studiu, la care colaboreaza si cercetatoarea Didina Rogojina de la Institutul de Cercetari Pedagogice si Psihologice din Chisinau. A fost investigat un esantion de 3500 subiecti, elevi de gimnaziu si liceu, parintii si profesorii lor, carora le multumim si pe aceasta cale. Casa Corpului Didactic Botosani a devenit unitate-pilot.]

Ne aflam în etapa în care prelucram datele culese pentru a determina nevoile de educatie specifice, pe categorii de parinti, si oferta educationala posibila prin relatia scoala-familie (inclusiv prin programe de formare a formatorilor pentru educatia parintilor, prin programe pentru parinti si pentru elevi ca viitori parinti). Am initiat actiuni de informare si sensibilizare a parintilor si profesorilor pentru a începe organizarea primelor asociatii de parinti în România. Propunem si pe aceasta cale factorilor de decizie parlamentara si guvernamentala întarirea sistemului legislativ si institutional privind învatamântul prin instituirea obligativitatii legale de înfiintare a consiliilor de administratie (participare) scolara, în care reprezentantii (asociatiilor) parintilor sa capete o pondere sporita si rol decizional, precum si prin prevederea prin lege a sprijinirii de catre stat a organizarii si functionarii asociatiilor de parinti, ca structuri educationale democratice.

Cei care lucreaza în scoala si raspund de destinele educatiei neamului pot întelege - dincolo de marile dificultati si privatiuni generate de cei care "urzesc o cabala", cum zicea exponentul spiritualitatii românesti - conditionarea calitatii vietii fiecaruia de educatia oferita tinerilor si adultilor, copiilor si parintilor lor; aceasta în masura în care au doar ceva mai multa competenta, buna-vointa si responsabilitate morala decât oricare... "administratie" (de la care nici Dumnezeu nu ar putea cere mai mult).


B I B L I O G R A F I E
B O G A R D, G., Éducation des adultes et mutations sociales. Rapport intérimaire (1989-1990). Strasbourg, Conseil de l'Europe, Conseil de la Cooperation culturelle, 1991.
D A V E, R.H. (sub redactia) si colaboratorii, Fundamentele educatiei permanete. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1991.
D O M E N A C H, J.M., Ce qu'il faudrait enseigner. În: L'école des parents. nr. 10, Paris, 1989.
E M I N E S C U, M., De bine de rau. În vol. "Ne e sila..." (Scrieri politice). Bucuresti, Editura Societatii Soroc, 1991.
F R E I R E, P., L'éducation: pratique de la liberté. Paris, Éditions du Cerf, 1971.
K A N T, Im., Tratat de pedagogie. Iasi, Editura Agora, 1992.
M A C B E T H, AL., (coordonator) si colaboratorii, L'enfant entre l'école et sa famille. Rapport sur les relations entre l'école et la famille dans les pays des Communautés Européennes. Bruxelles, Comisia comunitatilor europene, Colectia Studii, Seria Educatie, nr. 13, 1984.
O S T E R R I E T H, P., Copilul si familia. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1973.
S T E R N, H.H., Educatia parintilor în lume. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1972.

 

  Alte articole de la Institutul de Stiinte ale Educatiei

cursuri:
1educat.ro - portal de cursuri
    elearning.romania    Anunturi    eLearning    Stiri    
    1educat    Cursuri    Cariera    Mediul educational    Editor    Resurse    Asistent online    
 
  © AEC România, 2001-2006
www.1educat.ro

Gazduire: HostX (oferte de hosting)